În după amiaza vieții singurătatea îşi trage oblonul tăcerii peste fereastra de vise. Un vaiet subțire de vioară plânge tristețea paşilor plecați... Fioruri blânde sting candele pe-afară. Pietrele aruncă priviri reci pe potecile umblărilor de altă dată. Întind mâini de dor spre trecut căutând vreun ecou de nostalgie prin atâtea trăiri ce-am avut. Las dorul să se stingă pe podeaua ațipirii sădind în locul lui iluzii, şi-adorm sub învelişul neliniştit al tristeții împletit din încărunțitele amintiri.
Violeta Andrei Stoicescu 