Barbaria Trans

de Nina Power

„Ce este o femeie?” Această întrebare simplă – la care definiția dicționarului, încă agățată de viața normală, răspunde „omul adult de sex feminin” – i-a deranjat recent pe politicienii occidentali.

În timpul recentei audieri de confirmare pentru Curtea Supremă a SUA, Ketanji Brown Jackson s-a străduit să dea un răspuns, susținând că nu este, de fapt, biolog. Ministrul conservator de finanțe al Marii Britanii, Rishi Sunak, s-a chinuit, de asemenea, într-un interviu recent, să răspundă cumva întrebării.

Toată lumea știe, totuși, că nu trebuie să fii biolog pentru a defini ce este o femeie sau, tot astfel, un bărbat. Toată lumea – mai precis, toată lumea cu excepția ideologilor de gen care astăzi ocupă culmile dominante ale mass-media, afacerilor, academiei și ”filantropiei”. Mulți dintre ei sunt intervievați în captivantul proaspăt documentar al lui Matt Walsh, What Is A Woman? (Ce este o femeie?)

Documentarul face un rechizitoriu înfiorător și de neuitat la adresa ideologiei de gen din zilele noastre, care ar trebui să trezească reacții în spectrul politic. Cu toate acestea, felul cum încadrează Walsh lucrurile nu face întotdeauna dreptate posibilităților pe care le-ar oferi o alianță non-partizană în apărarea femeii, bărbatului și realității.

Walsh folosește un stil de interviu adesea utilizat de regizorul britanic Louis Theroux, un fel de naivitate mimată, deși acolo unde Theroux este blând, ziaristul de la Daily Wire este contondent. El îi conduce, prin diferite întrebări, pe diverși terapeuți, savanți și activiști care „afirmă genul” până în punctul în care se blocheză, se contrazic singuri și dau în apoplexie, când trebuie să răspundă la această întrebare simplă. Ei nu pot face asta, altfel decât oferind raționamente circulare (o femeie este oricine care spune că este femeie), sau non-răspunsuri vagi (”o femeie este o constelație de lucruri”) ori evitări agresive (”de ce întrebi?”).

Multe dintre interviuri sunt întrerupte de cei intervievați, disperați să scape de Walsh. Acest lucru este, poate, de înțeles. În anul 2022 nu poți da un răspuns clar la această întrebare fără a risca să-ți pierzi slujba sau, cum a fost cazul sfâșietor al unui tată canadian intervievat de Walsh, să fii arestat și amendat cu 30.000 de dolari pentru că te-ai adresat cu ”genul greșit” propriului copil.

Walsh merge mai departe cu piesa lui, întrebând diverși medici și psihologi de ce cred ei că este o idee bună să le ofere copiilor un medicament care cauzează osteoporoza, utilizat și pentru castrarea chimică. Răspunsurile lor sunt terifiante: ”copiii vor ști singuri când sunt pregătiți”; ”copiii știu cel mai bine”; ”medicamentele sunt reversibile” (nu, nu sunt).

Nimeni, de fapt, nu știe efectul pe termen lung al oferirii către tineri (sau către adulți) a unor hormoni de sex opus. Ceea ce știm, nu este de bine; de exemplu, nu reduc emoțiile negative la copiii cu disforie de gen care le iau.

Copiii sunt, fără nicio umbră de îndoială, supuși unor experimente, iar părinții lor sunt manipulați emoțional pentru a face copiilor „tranziția de gen”; altfel – li se spune părinților – copiii lor se vor „sinucide”.

Urmările transgenderismului sunt deja brutale pentru cei răniți fizic și psihologic și pentru părinții care și-au pierdut copiii din pricina unui cult alimentat de internet; nu există absolut nicio îndoială că vom ajunge să privim înapoi la această perioadă cu aceeași oroare cu care astăzi privim arderea pe rug a vrăjitoarelor, lobotomiile sau sterilizările forțate din trecut.

Filmul lui Walsh, în afară de faptul că ne oferă un tablou solid al prostiei, este și o documentare a barbariei. Scott Newgent, un bărbat trans care acum vorbește împotriva tranziției medicale de sex, este năucitor, criticând rata extrem de ridicată de infecții ce urmează operațiilor chirurgicale. Newgent detaliază, de asemenea, câți bani primește complexul medico-industrial pentru „tratarea” pacienților trans. „Măcelărim o generație de copii”, afirmă Newgent, „pentru că nimeni nu este dispus să vorbească public despre nimic”.

Unele dintre cele mai emoționante și enervante interviuri sunt cele cu sportive femei care au pierdut după ce au fost forțate să concureze împotriva unor bărbați (”femei trans”) mediocri; se relatează cum un psiholog a fost trimis să discute cu o echipă feminină care s-a trezit că trebuie să concureze cu o ”înotătoare” de la Universitatea din Pennsylvania, Lia Thomas (născută bărbat), dar numai pentru a le spune femeilor că nu aveau voie să fie deranjate de asta.

Ce este o femeie? are, totuși, două deficiențe. Așa cum multe feministe care critică teoria genului, precum Victoria Smith, au subliniat, Walsh ignoră eforturile juridice, filozofice și politice deja întreprinse, cu mari costuri, de multe femei care luptă pentru drepturile femeilor și protecția copiilor (gândiți-vă la Keira Bell, Maya Forstater, Allison Bailey, Kathleen Stock, și multe altele). Este pur și simplu inexact ca Walsh să se înfățișeze ca fiind singura figură eroică care se luptă singur cu dragonii roz-albaștri.

În al doilea rând, în loc să se încheie cu scena ușor neglijentă în care Walsh îi cere soției să definească o femeie înainte de a-i înmâna un borcan pe care să-l deschidă, ar fi avut mult mai mult sens o chemare la arme pentru partizani: intervievații săi – persoane trans stresate, părinți, un psihiatru neobișnuit de ancorat în realitate — să declare foarte limpede că minciuna și distrugerea trebuie să înceteze cât mai curând posibil, înainte ca și mai mulți oameni, în special copiii, să sufere un mare rău.

Societățile occidentale au apucat pe o cale greșită în privința transgenderismului și ar trebui ca toți să ne decidem să inversăm cursul lucrurilor. Cu toții vrem să facem tot ce este posibil pentru binele copiilor noștri. Când oamenii au nemulțumiri, nu ar trebui să ne grăbim să le dăm imediat medicamente și să-i operăm pentru a-i confirma și a-i ”afirma” în ceea ce spun că vor să fie. Uneori, instituțiile, cum ar fi cele din medicină ori educație și oamenii care le compun, greșesc. Cei care lucrează în aceste locuri trebuie să înceapă să vorbească atunci când știu că ceva nu este în regulă.

Dorința părinților de a schimba sexul copiilor ar trebui să fie un steag roșu; medicii dornici de a folosi tehnologiile de ultimă oră asupra corpului trebuie să fie luați la întrebări, nu adorați. S-ar putea să nu fim de acord cu tot felul de probleme, dar, în acest caz, realitatea urlă: nu îți poți schimba sexul, iar răul care are loc când ne prefacem că acest lucru e posibil, este, cu totul, al naibii de oribil.

Traducere de la https://compactmag.com/article/trans-barbarism