Quetzalcoatl
Posted by Arca lui Goe pe decembrie 30, 2019
“Sunt asa de destept incat uneori spun lucruri din care nu reusesc sa inteleg nimic.” ― The Happy Prince and Other Stories
“I’m selfish, impatient and a little insecure. I make mistakes, I am out of control and at times hard to handle. But if you can’t handle me at my worst, then you sure as hell don’t deserve me at my best.” ―
„Sunt egoista, lipsita de rabdare, nesigura pe mine. Fac tâmpenii, imi pierd controlul si sunt foarte dificila ca persoana. Dar daca nu esti in satre sa ma accepti in momentele mele proaste, e al dracului de clar ca nu ma meriti in momentele cand sunt in cea mai buna varianta a mea.” – Romica Puceanu
„Vom accepta iubirea pe care credem că o merităm.”– Stephen Chbosky, The Perks of Being a Wallflower.
Quetzalcoatl – sarpele cu pene, zeul aztec al vântului, aerului și învățării, poartă în jurul gâtului „pieptarul de vânt” ehecailacocozcatl, „bijuteria vântului rasucit în spirală” realizată dintr-o cochilie.
(b)Arca lui goE 
RALG said
Recomandare de lectura alternativa Poveste in proza scurta…
ApreciazăApreciază
adolescentrebelcom said
Îmi permit o completare: a fost adus pe lume de o zeiță virgină. De unde reiese clar că oamenii au puține, dar fixe.
ApreciazăApreciază
Arca lui Goe said
Daca e nascut din femeie (virgina sau nu) e ok. Nu conteaza ca are pene. E de-al nostru, din popor. Ramane de stabilit daca zeița era sau nu era femeie, mamifer, care nastea pui vii si-i hranea cu lapte.
Pe mine altceva ma intriga si anume faptul ca bagasera vântul, aerul și învățărea in aceeasi divizie, sub aripa protectoare a sarpelui.
ApreciazăApreciază
Arca lui Goe said
Vorbitul pe la spate. O droaie de domni Goe. Concurenta mare. – Într-o însemnare din 1 octombrie 1932, Petru Comarnescu nota în Jurnal de unde vine siguranța „îngîmfaților”, a celor plini de sine, de care declara că se simte înconjurat. Și îi enumera pe unii dintre ei: Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. La acesta din urmă introducea o distincție. Dacă ceilalți ajunseseră îngîmfați convingîndu-se că le știu pe toate, la Cioran îngîmfarea provenea din faptul că a ajuns să creadă că nimeni, în frunte cu el, primul primitor al revelației, nu numai că nu poate să le știe pe toate, dar chiar nu poate să știe nimic. Și Cioran, și ceilalți manifestă „aceeași suficiență dogmatică”, spunea Comarnescu, numai că Emil Cioran a ajuns la ea din direcția opusă. Glosînd pe întorsăturile temei, aici aș putea merge mai departe și întreba cine e mai îngîmfat – cel ce e îngîmfat, sau cel ce îl judecă pe îngîmfat?
În acest context, memorialistul îi consacra lui Mihail Sebastian o caracterizare succintă. „(…) prezumțiosul și îngîmfatul de Mihail Sebastian, care face pe pontiful ajuns la definitiva înțelepciune”, scria Comarnescu în Jurnal. El se întorsese din Occident și aparent trecea printr-o criză de adaptare. „Cîteva zile după înapoierea în țară, nu am putut face nimic și mă bătea gîndul evadării în străinătate. Oamenii mi se păreau murdari, nespălați, străzile prăfuite, figurile prea grase și satisfăcute. (…) Cînd revin din străinătate, mă impresionează cerșetorii de pe străzi, țiganii și țigănia, lipsa de urbanitate a locuitorilor, așa de depărtați de politețea celui mai umil elvețian sau englez (…)”, scria Comarnescu în însemnarea din aceeași dată.
Probabil că, intrați de-a valma în raza percepției sensibilizate a lui Comarnescu, intelectualii bucureșteni nu îi vor fi făcut o impresie bună. Comarnescu avea însă grijă să păstreze aparențele și formalismul relațiilor profesionale, păstrînd pentru jurnal caracterizările și concluziile ultime. În plus, colaborarea lui Comarnescu cu ei ia amploare în toamna lui 1932, cînd se lansează conferințele Criterion. Atît Comarnescu, cît și Sebastian au contribuții majore la mișcare, primul mai ales în calitate de organizator, celălalt în calitate de lector. Mihail Sebastian a avut programate la conferințele Criterion din 1932 – 1933 șapte prelegeri, din care se pare că a susținut numai șase întrucît cea despre André Gide a fost întreruptă de busculada și bătaia provocate de „studenții naționaliști cuziști și legionari”. Episodul e de reținut pentru că ne vom mai întîlni cu el.
Ulterior, Comarnescu publică studiul „Homo Americanus”, căruia Sebastian îi face o întîmpinare caldă, în contrast cu însemnările din Jurnalul prietenului său. Recenzia lui Sebastian a apărut în martie 1933, în revista România literară, unde găsim și o posibilă sursă a animozității mascate a lui Comarnescu. „Avînd a-i da, anul trecut, replica d-lui Petru Comarnescu într-o dezbatere publică asupra Americii, la Cercul Analelor, am găsit în d-sa un vorbitor precipitat, un advocat pătimaș și un polemist categoric, atît de cîștigat cauzei yankee, încît orice obiecție, oricît de timidă, era respinsă brusc, după foarte sumare socoteli. Cu amintirea acelei discuții violente și cu o mai veche cunoaștere a temperamentului său de intelectual idilic, mărturisesc sincer că nu așteptam ca d. Comarnescu să poată scrie critic despre America și despre omul american. M-am înșelat. Homo Americanus este un studiu excelent, obiectiv și sintetic, scris desigur cu dragoste, dar nu cu părtinire și mai ales nu cu naivitate”, scria Sebastian în „Cronica literară” a revistei.
Și Sebastian a ținut un Jurnal, publicat după 1990, care pornește însă din 1935. Periodic, în el apar menționate întîlnirile cu Petru (Titel) Comarnescu. Dar niciuna dintre aceste referiri nu se ridică la gradul de sentențiozitate din însemnările particulare ale lui Comarnescu. Este vorba cel mult de mirarea lui Sebastian față de unele poziții și atitudini ale prietenului său. Cea mai acută dintre ele survine în 1935, cînd povestește că Petru Comarnescu i-a spus că a căutat să se împace cu redactorii de la Credința, una dintre publicațiile care-i atacase virulent pe organizatorii conferințelor Criterion. Credința făcuse corp comun cu Calendarul, revista lui Nichifor Crainic, care lansase calamburul „Gide – jidan” în chiar ziua în care Sebastian trebuia să își țină prelegerea. Sebastian spune că s-a certat atunci cu Zaharia Stancu și Sandu Tudor, și de aici uimirea lui față de inițiativa lui Comarnescu: „Aș spune că e incalificabil. Mă mulțumesc doar să observ încă o dată cît sînt de naiv. (…) Cînd mă voi deprinde să fiu mai puțin entuziast în relațiile mele cu oamenii? Indiferență, neutralitate, refuz de a mă indigna sau de a aproba, iată care e cea mai bună dintre atitudini,” scria Sebastian în Jurnalul său într-o însemnare din 7 septembrie 1935. Tonul confesiunii arată dezamăgirea lui Sebastian, din ce în ce mai înstrăinat într-un context al polarizărilor politice care își exercitau impactul și asupra lumii culturale. Cu toate acestea, deși relațiile lui Sebastian cu alții s-au răcit treptat, dar semnificativ – de pildă cu Mircea Eliade, fapt instructiv ilustrat în Jurnalul său – cu Comarnescu a continuat să se întîlnească destul de regulat, în pofida stigmatului de evreu care îl ostraciza din ce în ce mai mult în cercurile intelectuale ale vremii.
Povestea are și un epilog. Revista Fundațiilor Regale din iulie 1945 publică mai multe texte în memoria lui Mihail Sebastian, care în luna mai murise într-un accident rutier pe bulevardul Regina Maria din București. Printre autorii acestor texte este și Petru Comarnescu, care e marcat de tragismul momentului, Sebastian neapucînd să împlinească nici 38 de ani. Dar înfundat, pe alocuri, în necrologul său parcă se aud ecouri slabe ale însemnării de jurnal din toamna lui 1932. „Finețea și eleganța stilului său, pe care camarazii săi de generație rareori le aveau și le cultivau, ca și spiritul său analitic, poza-i sceptică și voita degajare ni l-au înfățișat ca pe un tipic reprezentant al spiritului francez, al acelui esprit de finesse pascalian, pe care șederea de mai tîrziu în Franța i l-a ascuțit și mai mult,” notează Comarnescu la moartea prietenului său Mihail Sebastian.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
ApreciazăApreciază