Vă invit să facem astăzi un scurt popas la Balcic, orașul înconjurat de stânci albicioase, dar și de creste împădurite, brăzdate de văi adânci, coborând vertiginos spre albastrul mării – cum era descris el odinioară – cu ajutorul cărții Balcic. Micul paradis al României Mari, de Lucian Boia, un volum care ne ajută să pătrundem puțin într-o epocă pe care cu greu ne-o mai putem închipui astăzi, perioada de înflorire a României Mari, cu istoria, arta și figurile ei marcante.
Primii care au descoperit Balcicul în toată frumusețea lui au fost pictorii, lăsând imaginația și stilul propriu să se reflecte asupra peisajelor ce surprind atât marea, cât și stilul oriental. Marea abia pătrundea în imaginarul artistic al românilor, având în vedere că Dobrogea începuse abia de curând să facă parte din România Mare – până atunci, pictorii noștri redaseră munți, câmpii, dealuri. La început, marea nu a prezentat prea mult interes, însă treptat, artiștii au început să descopere farmecul Coastei de Argint – lucru interesant, de luat aminte, pentru că nu ne vine natural să ne gândim că țara noastră nu a avut întotdeauna ieșire la mare.
Însă numele de care Balcicul este legat fără îndoială este cel al Reginei Maria. Iată ce scria ea după prima și scurta sa vizită:
Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de dedesubt. (…) Numai o dată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe din toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte.
Regina știa să privească. Pentru o singură ora, înregistrase tot ce merită să fie reținut.
La a doua vizită, însă Regina, devenită între timp ea însăși subiect de legendă, s-a îndrăgostit iremediabil de Balcic. De acum înainte, aceasta va fi marea operă a reginei. În mersul general al țării nu mai avea de jucat un rol pe măsura pasiunii care clocotea în ea. Avea, de fapt, treptat, să fie dată la o parte. Toată energia, toată imaginația și le-a concentrat atunci asupra domeniului său de la Balcic. A fost a doua legendă pe care a creat-o, după cea a războiului.
Balcic devine, astfel, și locul unor întâlniri cu demnitarii vremii și cu personalități remarcabile ale acelor timpuri, autorul consemnând discuții și decizii luate în acest „cuib liniștit”, cum își denumise Regina castelul.
Savantul de reputație mondială, geograf și etnograf, George Vâlsan dedică Balcicului o descriere încântătoare: „Există în țara noastră un ținut de o frumusețe de basm. Avem o fereastră deschisă spre feriile Orientului, fereastra prin care nu au privit decât pictorii noștri și artista de o înțelegere atât de subtilă a frumuseților naturii care este M. S. Regina. Avem mica noastră „Rivieră” sau „Crimeie”. Un crâmpei de Mediterană – încrustat în modestul nostru țărm de mare -, plin de pitoresc al reliefului, îmbibat de atâta lumină și culoare, cât nu poate cuprinde paleta celui mai svăpăiat pictor și cât nu poate îmbina nici cel mai delicios covor oltenesc sau basarabean.”
Tot mai multe persoane cu poziții sociale semnificative ajungeau să privească cu interes spre Balcic pentru o potențială reședință. Se repeta, într-un fel, în alt decor, povestea Peleșului: Sinaia apăruse ca o consecință a castelului lui Carol I. Spre deosebire de Sinaia, Balcicul există mai dinainte; dar un nou Balcic, pe urmele reginei Maria, s-a instalat în inima vechiului oraș. La un moment dat, s-a dorit chiar transformarea Balcicului într-o comunitate a oamenilor de cultură, începând cu redenumirea tuturor străzilor după nume de scriitori sau pictori.
Cum spuneam la început, țara noastră nu a avut întotdeauna acces la Marea Neagră. Pentru noi este firesc, este poate primul lucru pe care îl învățăm la geografie, și poate prima vacanță pe care o petrecem cu părinții este „la mare”. Însă autorul ne ajută să fim martorii nu doar începutului artei cu teme maritime, ci și al turismului la mare. Din nou, poate ne este greu să ne imaginăm că românii nu aveau încă gustul „mersului la mare”, însă odată cu dezvoltarea Balcicului, a început să fie promovat și acest tip de turism. Tot atunci, marea a pătruns și în tematica romanelor scrise de autorii vremii.
Balcicul era privit și ca simbol al idealului multicultural al unora, așa cum România însăși se afla la intersecția atâtor culturi: „România stă la mijloc, între țări și popoare cu ființă și îndreptări atât de felurite, răsăriteană pe o lature, central-europeană pe alta și balcanică pe cea din urmă. Ea se poate îmbogăți, orchestral, din tot ce-i vine din toate aceste unghiuri de zare. Sufletul nostru ascultă și răspunde tuturor acestor glasuri.”
Autorul nu redă numai această perioadă de înflorire, ci și evenimentele tumultoase care au dus atât la anexarea Cadrilaterului la România Mare, cât și la pierderea acestuia la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial, ce a urmat în epoca comunistă, când s-a încercat ștergerea lui din memoria colectivă a românilor, și în final cum a fost reabilitat.
Putem fi, astăzi, mulțumitori că avem acces atât de ușor, din nou, de a vedea urmele fostei Românii Mari acolo la Balcic. Cu siguranță orice vizită va fi îmbogățită de lectura acestui bine documentat și frumos alcătuit volum al lui Lucian Boia.
Cărți cu dor de ducă este o serie de recomandări pentru vacanță, care vă invită la călătorie – cu gândul sau la pas, în munți, deșerturi, păduri sau țări îndepărtate, în timp – în amintire sau în istorie – și chiar în spațiul cosmic.
CARTEA E O VIAȚĂ 