Prof. Dr. Const. MIU

Dintre personajele lui Caragiale, care după Revoluţia din decembrie ‘89 au devenit profesori fără voie, „predând” la faimoasa şcoală la distanţă, Pristanda este liderul incontestabil.

În mai toate ziarele – mai cu seamă în tabloide, dar şi la diverse posturi de televiziune, se poate citi, respectiv vedea/ auzi formulări „de toată frumuseţea”, care fiind repetate cu inconştienţa unei persoane pretins cultivate – jurnalistul zilelor noastre –, tind să devină normă în scriere şi exprimare.

Bunăoară, dacă Pristanda, în slugărnicia lui îşi aproba stăpânul, prefectul judeţului – Ştefan Tipătescu –, recurgând la faimoasa particulă aprobativă „curat” („curat bampir”, „curat violare de domiţiliu”, „curat murdar”), jurnaliştii din ziua de azi folosesc – cu aceeaşi inconştienţă – adverbul foarte, în construcţii ce frizează ridicolul. Iată câteva exemple:

„Aşa cum merge economia, iar Guvernul Boc este incapabil să ia vreo măsură de revigorare a ei, e foarte probabil ca în toamnă să avem o nouă moţiune de cenzură.” De reţinut că probabil, posibil, nu pot avea – indiferent de context – grad de comparaţie!

„Sunt foarte de acord cu ce s-a întâmplat la Ziua Marinei, când Preşedintele a fost huiduit.” Poţi fi în acord sau dezacord cu cineva sau cu ceva, însă construcţia „de acord” nu poate primi adverbul foarte, chiar dacă vorbitorul (sau autorul articolului din ziar) simte nevoia unei precizări suplimentare în privinţa acordului.

„E foarte adevărat ce s-a întâmplat în Parlament, la votarea moţiunii…” Alăturarea lui foarte pe lângă adevărat e simţită ca o nevoie de a înlătura orice urmă de echivoc/ de îndoială, în privinţa veridicităţii ştirii, ca şi cum autorul trebuie musai să fie crezut pe cuvânt! Varianta la această construcţie incorectă este „foarte ok”.

              Cu un minim efort de atenţie, se poate sesiza că folosirea lui foarte a devenit obsesivă şi nu este departe de „moda” lui deci.