Roberto Benigni: Sfîşiat între poezie şi angajare politică, în vremuri lipsite de lirism şi cu mari acumulări de capital, eram nehotărît dacă să scriu pentru Editura Einaudi un volum de eseuri magistrale despre adevărul poetic, intitulîndu-l Dante şi ornitorincul(1), sau o biografie genealogică a familiei de Luxemburg, intitulată Prenumele trandafirului(2). În ambele cazuri cineva mi-a luat-o înainte. Şi nu e prima dată.

Acum cîţiva ani, de fapt, tocmai terminasem de scris cu dăruire şi oarecare veselie goliardică o minunată carte despre sexualitatea reprimată a structuraliştilor francezi, intitulată Bastonul lui Barthes, dar cineva m-a devansat publicînd, cu o lună mai devreme, Pendulul lui Foucault. Mă rog, ideile circulă încoace şi încolo, aşa că nu m-am supărat. Nici măcar atunci cînd mi-a fost furată ideea unui roman despre fiul mai mic al lui Pippo Baudo(3), cu acţiunea plasată în Evul Mediu. Bine-bine.

Cînd am început să citesc prima dată Divina Comedie, mi s-a întîmplat acelaşi lucru. Am rămas şocat. Am închis furios cartea şi am zis cu voce tare: “Nu se poate! Ăsta mi-a furat ideea!”. Apoi am deschis-o din nou continuînd să citesc, cu speranţa că Dante a dat-o în bară, aşa măcar aş fi putut s-o rescriu eu mai bine. Din ziua aia n-am mai închis cartea. Şi nu numai că am continuat s-o citesc, dar am continuat şi s-o scriu. Atunci cînd se pomeneşte în faţa unui lucru frumos, sufletul nostru e cuprins de exaltare şi, sub impresia unei minunate bucurii, crede că el însuşi e autorul acelui lucru. De altminteri, tuturor ne-a trecut prin minte cum e făcută lumea de apoi, unde vom ajunge după moarte, dacă vom fi răsplătiţi sau pedepsiţi, dar ce bine a scris-o ăsta! Tot aşa, ne-a trecut tuturor prin minte dacă e mai bine să trăim ori să murim, sau poate să visăm, dar ce bine a scris-o Shakespeare! (În literatură apar deseori jocurile alea prosteşti despre cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, o pierdere de vreme pe care mereu am evitat-o, de aceea l-am numit pe al doilea mare scriitor al tuturor timpurilor, fără să mai insist.) Voiam şi eu, ca Dante, să învăţ totul, să ştiu totul, ca să pot scrie o carte aşa frumoasă. Apoi mi-a venit în minte afirmaţia lui Machiavelli: “Există oameni care ştiu totul şi asta e tot ce ştiu”. Iată misterul frumuseţii, iar Divina Comedie este o carte în care frumuseţea, ca soarele în oglindă, se răsfrînge(4). E o operă nemuritoare, fiindcă Dante credea profund în tot ce descria (Balzac înainte de moarte a trimis să-l cheme pe unul dintre medicii din Comedia umană, iar Dumas a plîns în hohote cînd a scris moartea lui Porthos) şi trebuie să credem şi noi în ea, fiindcă acea carte e ca un vis. Şi la fel ca toate visele, va continua să ne păcălească pînă la sfîrşitul zilelor noastre. Mă făcea să mă simt protagonistul celei mai uluitoare aventuri care se poate imagina. O mare călătorie spre divinitate. Şi fără să te clinteşti din loc. Parcurgînd un cînt după celălalt ne dăm seama, ca în faţa Madonnei lui Rafael din Capela Sixtină, că Însuşi Dumnezeu se pogoară spre noi.

Dar cel mai mult îmi plăceau imaginile care izbucneau din fiecare cuvînt, vii şi senzuale. Amănuntele. Vedeam culoarea aripilor arhanghelului Gabriel, cum ţîşneşte un guşter vara în mijlocul drumului, cum e să stai în palmele unui uriaş, cum arde în vîlvătăi o bucată de hîrtie (spectacol pe care mereu l-am ratat), cum îşi mişcă ochii Sfînta Fecioară. Mă simt obligat să vă zic: e o chestie de-ţi stă mintea-n loc! Cum să nu iubeşti cartea asta? Şi ce-mi mai plăcea cînd Dante se înfuria de moarte. Mai ales cu imbecilii. Dante era omul care ar fi putut să-i dea un sărut unui lepros, dar n-ar fi strîns mîna unui cretin. Şi apoi femeile. Care nu mai înseamnă ispită, ci mîntuire. După Divina Comedie a apărut o altă modalitate de-a închipui erotismul în lume. Sau miracolul de neînchipuit al expresiei. O limbă populară, misterioasă şi mistică, ce înhaţă sufletul oamenilor şi al lui Dumnezeu şi nu-l mai eliberează. Punînd la dispoziţia poporului, cu patru sute de ani înaintea enciclopediilor, toată cultura vremii sale, şi nu în ordine alfabetică ci pe rime, arătîndu-ne calea spre fericirea supremă. “Mă holbam de uimire!”, cum ar zice Gadda. Dar fiindcă un mare gînditor a spus că despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem, tac şi eu şi vorbesc despre altele.

Aş putea să dau în judecată Editura Einaudi, fiindcă această carte conţine pur şi simplu nişte înregistrări secrete. Eu am umblat în lume vorbind despre Dante, ici-colo, chestii intime cu amicii, şi deodată văd că tot ce-am zis s-a publicat în carte. Toate prostiile. Şi cîte se mai zic despre Dante. Cîteva le veţi găsi şi aici. Sînt fraze în libertate, care trebuie luate aşa cum sînt şi repetă mereu acelaşi lucru: că Divina Comedie este frumoasă şi că e mai bine s-o citim decît să n-o citim. Pe lîngă numărul incredibil de oameni, cea mai minunată amintire care mi-a rămas de pe urma seratelor danteşti e dorinţa fiecăruia dintre aceşti oameni de-a asculta lucruri frumoase, promisiunea unei voci care le-ar fi vorbit despre ceva ce-şi doriseră din totdeauna. Iar Dante îşi ţine promisiunile. Spre deosebire de filosofi, poeţii promit puţine, dar se ţin de multe. Mai ales dacă ne gîndim la momentele acelea de linişte impresionantă, care adesea se prelungea şi după sfîrşitul recitării.

M-am întrebat mereu cum trebuie citit Dante. Aş da oricît să-l aud pronunţat de Boccaccio. Am fost şi în biserica Santo Stefano in Badia, unde îl citea el, să trag cu urechea dacă s-a păstrat vreun ecou. Să ştiu, de pildă, dacă litera s din “cosa” sau “casa” o pronunţa aspru sau moale, dacă zicea “basciò” sau “baciò”. Cum rostea consoanele duble din cuvintele “essalto” sau “etterno”. Cum păstra mereu endecasilabul, pentru a evita disonanţele. Chiar şi cînd silabele pot fi treisprezece sau patrusprezece, ca adeseori în Paradis. Cum făcea să nu-l stîlcească, atunci cînd accentul cade brusc nu pe a patra, ci pe a cincea silabă, sau unde se nimereşte. La Petrarca lucrurile sînt mereu limpezi, ăla nu greşeşte niciodată. Dante e mai generos, ne cheamă să participăm la munca sa. E incredibil cît şi cum ne pot emoţiona tonul vocii, tăcerile, accelerările, toate acele lucruri despre care nici nu ştii cu cine să vorbeşti.

Dar într-o seară, la Milano, după ce-am terminat un spectacol de Lectura Dantis la Palasport, mi s-a întîmplat un lucru simpatic. M-am dus la cină cu o persoană într-adevăr deosebită. E vorba de gînditorul cel mai influent din lume, pe lîngă faptul că e cel mai inteligent şi cel mai amuzant (şi întrucît – v-am mai zis – nu-mi plac clasamentele, n-o să-i spun numele). Un om extraordinar, ce mai tura-vura, cu care schimb adesea păreri sau opinii, pentru că aşa cum le gîndeşte sau le scrie el nu le mai vezi la nimeni. Îmi amintesc, de pildă, că acum cîţiva ani i-am vorbit despre Mike Bongiorno, care mi se părea un fenomen, şi am citit în faţa lui însemnările dintr-un mic jurnal pe care-l ţineam(5). Sau cîţiva ani mai tîrziu, cînd i-am expus o teorie de-a mea despre productivitatea semiotică, în care reorganizam toate problemele de lingvistică, logică, estetică etc., pe cînd mă gîndeam să scriu de-a dreptul un Tratat(6). General. Îmi amintesc că mă urmărea cu mare interes. Mă rog. În orice caz, la cina de-atunci am vorbit mai întîi despre nişte autori minori din secolul al XIX-lea, iar dintr-unul din ei, Labrunie, mi-a citat cîteva pasaje în original, pe cînd eu m-am distrat răspunzîndu-i cu două versuri în greaca veche ale lui Nonnos de Panopolis, poet minor din epoca elenistică. Ne petreceam astfel seara, în mijlocul lucrurilor frivole. La un moment dat, discuţia a ajuns la lecturile din Dante. El şi-a exprimat o oarecare îndoială că eu aş fi un actor comic, eu am subliniat că tradiţia care-i leagă pe actorii comici de poezie vine tocmai de la Homer, de pe vremea aezilor. Apoi am adăugat că dacă uneori mai fac vreo boacănă, are şi asta o lungă tradiţie, şi i-am povestit două nuvele din Trei sute de snoave de Sacchetti (dacă bine ţin minte, parcă a 14-a şi a 15-a, care spun aproape aceeaşi poveste). Apoi i-am vorbit despre enjambements, acea sublimă ezitare între sunet şi sens, despre cît e de grea arta respectivă, şi i-am dat un exemplu recitîndu-i din Leopardi (parcă era Infinitul). Îi ziceam, de fapt, că trebuie să-l citim pe Dante ca pe Arici Pogonici. El s-a amuzat foarte tare. A fost o seară plăcută. După ce-am ieşit, l-am întrebat timid ce părere are despre lecturile mele din Dante. Mi-a spus că trebuie să mă apuc de cinema. Fix aşa. A zis că mai bine mă las de lectura lui Dante şi fac un film despre lumea de apoi. Mi-a zis şi titlul, dar nu-l mai ţin minte. Eu m-am gîndit că dacă lucrurile despre care am vorbit le-ar fi putut elabora şi scrie un om ca el, i-ar fi făcut un minunat cadou poeziei. El ezita. Atunci i-am spus că dacă face el chestia asta, eu mă las de spectacolele cu Divina Comedie şi fac un film pe bune. Dar nu despre lumea de apoi, ci despre iubirile din tinereţe ale lui Dante, unde eu voi interpreta rolul poetului şi, din recunoştinţă, îi voi lăsa lui rolul Beatricei. I-am zis şi titlul: Viaţa nouă e frumoasă(7). El a fost flatat, chiar dacă nu e narcisist (să zici de el că e narcisist e ca şi cum ai zice de Romeo că e o Julietă). A zis că se mai gîndeşte. Apoi a zîmbit şi s-a scufundat în ceaţa de pe strada Manzoni “cum greu un lucru piere-afund în ap-adîncă”(8).

Note:
1) Umberto Eco a scris volumul Kant şi ornitorincul.
2) Umberto Eco a scris romanul Numele trandafirului.
3) Pippo Baudo, n. 1936, este pseudonimul unuia dintre cei mai cunoscuţi oameni de spectacol şi prezentatori de televiziune din Italia.
4) În original: “la bellezza, come il sole sugli specchi, gibigianando va”. Aluzie la versurile de tinereţe ale lui Alessandro Manzoni, în care era luat peste picior dialectul milanez: “Del sole il puro raggio / rotto dall’onda impura / sulle vetuste mura / gibigianando va” (A soarelui rază pură / tăiată de unda impură / pe zidurile vetuste / se răsfrînge”).
5) Umberto Eco a publicat, în 1961, eseul polemic Fenomenologia lui Mike Bongiorno (inclus apoi în volumul Diario minimo), în care argumentează că motivele succesului de public al faimosului om de televiziune se bazează pe incultura frapantă a acestuia, în consonanţă cu incultura maselor largi de telespectatori.
6) Umberto Eco a publicat volumul Tratat de semiotică generală.
7) În original: La vita nuova è bella.
8) Trad. G. Coşbuc, ed. cit., p. 527 (în original: “come per acqua cupa cosa grave”, Parad. III, 123 – e una dintre cele mai frumoase comparaţii danteşti, prin eufonia aliteraţiei elaborate).