„În faţa Comisiei Senatoriale [de cercetare a evenimentelor din Decembrie 1989], Iulian Vlad, şeful Securităţii în 1989, povestea un incident petrecut la Caransebeş, în zilele Revoluţiei: „La căpitanul Ruşeţ, şef de miliţie la Caransebeş, au venit în acele zile trei cetăţeni sovietici cu o maşină. Au spus că au lovit-o şi că le trebuie hîrtie, ca să poată circula. Cei de acolo au încercat să le mai ceară explicaţii, iar unul dintre sovietici le-a spus: «Hai, colega, că sîntem şi noi militari, ca dumneata!»”, explicau Mihai Voinea şi Cristian Delcea în articolul „Adevărul redeschide dosarele revoluţiei: Turiştii sovietici de la Valea Rea” (linc) de pe saitul adevarul.ro din 28 februarie 2010.

Declaraţia lui Ruşeţ, preluată indirect prin Iulian Vlad, este considerată de ziarul „Adevărul” una din dovezile privind invazia de turişti sovietici care ar fi năvălit România în decembrie 1989, şi care nu erau simpli turişti ci agenţi KGB. Dovada – chiar unul dintre ei i-ar fi spus lui Ruşeţ că e militar.

Cine este acest domn Ruşeţ? O aflăm din revista „Europa” nr. 20/1991, revistă care lua apărarea absolut tuturor celor care, în prima parte a anilor ’90, erau arestaţi pentru participare la crimele din decembrie 1989. Şeful acestei reviste – Ilie Neacşu – a devenit mai apoi parlamentar PRM. Alături de „România Mare”, revista „Europa” era cunoscută pentru simpatiile făţişe pentru regimul Ceauşescu şi pentru toţi slujitorii acestuia, indiferent dacă sînt din securitate, armată sau nomenclatura de partid.

„Dau publicităţii scrisoarea ofiţerului Roşeţ Gheorghe, fost şef al Miliţiei oraşului Caransebeş, în prezent arestat, purtat prin tribunale împreună cu subordonaţii săi. Nu fac nici un fel de precizare. Îmi fac însă datoria de credinţă faţă de profesia de ziarist, pusă în slujba adevărului şi a poporului român”, scria Angela Băcescu, redactoare la revista „Europa”. Hai să dăm şi noi publicităţii această scrisoare.

Scrisoare către poporul român din penitenciarul din Timişoara
Ziua cea mai neagră a oamenilor de la organele M.I. din Caransebeş

Mă numesc Roşeţ Gheorghe, tată a doi copii minori. Am împlinit 37 de ani în închisoare. Am fost şeful Miliţiei din Caransebeş pînă în data de 21 decembrie 1989. În prezent sînt arestat cu încă 10 ofiţeri şi subofiţeri care mi-au fost subordonaţi.
La 19 ianuarie 1991 am împlinit un an de cînd sub o învinuire deosebit de gravă „tentativă la genocid” parcurgem drumul închisorilor, fără ca justiţia să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei noastre. După un an de la evenimentele din decembrie 1989, speranţa mea în dreptate este puternic zdruncinată, astfel că prin aceste rînduri am o singură dorinţă, aceea ca locuitorii oraşului Caransebeş să afle adevărul. Ei au acest drept iar eu am această obligaţie morală dar şi afectivă să-l fac cunoscut. Animat de aceste sentimente aduc la cunoştiinţa tuturor faptele petrecute fără comentarii ori interpretări juridice, aceasta rămînînd pe seama celor ce vor citi aceste rînduri, dacă voi avea şansa să fie publicate.
În noaptea de 20/21 decembrie 1989, fiind în unitate, primesc ordin să eliberez dovadă de reparaţie pentru un autoturism marca „Lada” care s-a răsturnat în localitatea Soceni – judeţul Caraş Severin. Ordinul este confirmat de şeful Miliţiei judeţene cu precizarea că pasagerii acestui autoturism sînt cadre militare din URSS. Nu mică mi-a fost surpriza cînd sosind la Caransebeş acel autoturism, am constatat că făcea parte dintr-o coloană de 20, toate aceeaşi marcă şi care transportau 3-4 pasageri. Discuţiile prelungite cu solicitantul dovezii de reparaţii, îmi confirmă accidentul şi faptul că această coloană venea de la Timişoara, urmînd a se deplasa spre Bucureşti, precum şi că ar fi colegi ai noştri din ţara menţionată. În acest sens a prezentat şi un paşaport ce a stat la baza eliberării documentelor solicitate fără a avea nici astăzi certitudinea că aparţin acelei ţări sau alteia.
La puţin timp după plecarea coloanei din teren, mi se raportează că cinci autoturisme s-au desprins din coloanăî îndreptîndu-se spre Haţeg, iar grupul mai numeros spre Bucureşti.
Mi-am reamintit acest eveniment, cînd un martor în faţa Tribunalului Militar Bucureşti declara că un cetăţean, în apropierea sediului miliţiei în 21.12.1989 avea asupra sa un aparat de emisie şi dădea o comandă care m-a cutremurat atunci dar şi acum: „întrerupeţi convorbirile telefonice şi foc”, căci în acea seară s-a tras asupra acestei unităţi cu arme de foc iar descrierea îmbrăcămintei semăna atît de mult cu cea a turiştilor din seara precedentă.
Iată-ne în 21.12.1989, ca de obicei la lucru, liniştea oraşului fiind tulburată în acele zile de un viol în grup asupra unei eleve iar preocuparea noastră era să dăm satisfacţie unei mame disperate.
Pe acest fond am aflat că de la ICM un grup de muncitori vor să meargă la Consiliul Popular pentru unele revendicări aşa cum o mai făcuseră şi altă dată. Nu numai că aceştia nu au fost opriţi, dar s-au luat măsuri ca să le înlesnească deplasarea oprindu-se circulaţia, iar maşina circulaţiei a fost antemergător. Pentru tot ce am întreprins în acea zi, dacă nu ar fi intervenit marile evenimente din 22.12.1989 eram tot la puişcărie şi tot sub acuzaţie deosebit de gravă. La Consiliul Popular, pe lîngă cei care au venit de la ICM s-a format un alt grup din persoane cu antecedente penale, dosare în curs de urmărire penală, aparţinători ai unora din cei 21 de arestaţi de drept comun, care se aflau în arest pentru fapte grave, dar şi un număr important de persoane străine de oraş, care au apărut ca la un semnal. Tot aici şi-au făcut apariţia lăzile cu băuturi alcoolice din restaurantele devastate din apropiere. Într-o stare cruntă de beţie, grupul astfel format, atacă violent miliţia în timp ce muncitorii rămîn cu treburile lor la Consiliul Popular.
Am încercat disperat să intru în dialog cu acest grup în care indivizii erau înarmaţi cu răngi de fier, bîte, pietre şi nu în ultimul rînd lăzi pline cu sticle incendiare. Făcînd apel prin staţia maşinii circulaţiei cerîndu-le să nu atace şi să trimită o delegaţie dacă doresc rezolvarea unor probleme de către miliţie. Apelul la dialog i se răspundea cu ultimatumuri de genul: „daţi-ne armele şi muniţia să mergem la aeroport”, „moarte miliţienilor”, „daţi-ne arestaţii”. Cu toate că aceste cereri nu erau legitime ci deosebit de periculoase, grupul nu dorea o negociere a acestora, manifestîndu-şi în continuare agresivitatea. Cu tot riscul, am ieşit în faţa acestui grup, eu fiind neînarmat, încercînd şi pe această cale să port un dialog, dar am fost refuzat categoric, fiind atacat cu tot arsenalul menţionat mai sus. Odată cu retragerea mea în sediu, sub ploaia de obiecte aruncate, inclusiv a sticlelor incendiare, este aprins sediul miliţiei.
Aşa a început cea mai dramatică noapte din viaţa noastră cînd infernul coborîse pe pămînt. În cîteva minute nu mai era nici un geam iar clădirea este cuprinsă de flăcări şi atacată în continuare tot mai violent. Încercările noastre de a stinge incendiul sînt zadarnice şi iată că cele 40 de cadre care se aflau la acea dată în unitate (precum şi 21 de arestaţi, în anchetă) sînt în pericol să-şi piardă viaţa iar armamentul, dosarele penale şi celelalte categorii de lucrări să ajungă în mîna celor care doreau un singur lucru: moartea noastră şi declanşarea unui masacru cu armamentul nostru asupra celor care de-a lungul anilor au fost victime sau martori în diferite procese sau bănuiţi că au sprijinit miliţia pentru a le demasca faptele deosebit de grave pe care le-au comis. Asupra noastră se trag focuri de armă iar imaginile sînt de-a dreptul apocaliptice, se strigă să ne fie aduse familiile şi omorîte în faţa noastră. Situaţia creată pare fără ieşire, subordonaţii îmi raportează disperaţi pericolul, feţele lor înegrite de fum, precum şi imaginile de groază ce le am în faţă mă apasă cumplit, căci eu trebuia să hotărăsc dacă ei au dreptul să mai trăiască sau nu, dacă oraşul va fi teatrul unui măcel sau nu şi tot eu răspundeam de viaţa celor 21 de arestaţi precum şi de toate fărădelegile care aveau loc. Miliţia devenise o torţă iar cineva care fusese condamnat în mod repetat pentru omor striga „arde miliţia, ard toţi, să mergem la ROşeţ acasă (acesta fiind eu) să-i ardem soţia şi copiii”. În sufletul meu se dă încă o luptă grea, ce hotărîre să iau, normal şi legal era să ordon deschiderea focului asupra celor care atacau dar nu am făcut-o şi am încercat să iau măsuri care ar fi trebuit să ducă la descurajarea atacatorilor, hotărînd ca indiferent ce mi se va reproşa să se tragă numai foc de avertisment. Focurile de armă sînt interpretate de atacatori ca fiind rezultatul folosirii muniţiei de manevră şi continuă dezlănţuiţi atacul. De acum drama mea sufletească creşte, sub imperiul groazei plec să-mi scot soţia şi copiii, dar nu înainte ca să iau o altă hotărîre pe care o încredinţez lt. maj, Ploştinaru Vasile, să dea drumul arestaţilor, încercînd şi pe această cale să opresc atacul. Deşi ofiţerul a executat ordinul, rezultatul nu a fost cel scontat. Ajuns în apropierea locuinţei mele, am asistat cum îmi este jefuită iar apoi incendiată pînă la distrugere, imaginîndu-mi chinurile în care sfîrşesc copiii şi soţia pe care îi ştiam în casă. Deşi eram înarmat, nu am avut puterea să trag nici-un foc de armă asupra celor care-mi provocau durerea. În tot acest timp flăcările sfîrşeau alături şi clădirea miliţiei, pe ale procuraturii, judecătoriei şi notariatului. Voi încerca să mă reîntorc la unitate dar focul care cuprinsese întreaga zonă mă opreşte. Colegii mei au luat cea mai mare parte din armament cu ei iar o altă parte este făcut impracticabil şi părăsesc unitatea după ce au fost aduşi de la Reşiţa şi alţi 5 arestaţi pe care acum îi solicitau alte persoane, dar atacul nu a încetat. După ce toate cadrele s-au retras la UM 01172, spre sediul miliţiei continua să se tragă focuri de armă ca şi pe strada „N. Bălcescu”. Ajuns la aceeaşi unitate militară, telefonul comandantului va suna continuu. În oraş alte case sînt incendiate iar unităţile comerciale devalizate, pagubele provocate acestora sînt de ordinul multor milioane. La aceeaşi unitate am aflat că atacul s-a finalizat cu folosirea unei automacarale pentru a se pătrunde în sediu, de pe acoperişul unei case vecine se aruncau lichide inflamabile asupra miliţienilor, de păe clădire cădeau făcliile ce aprindeau totul. Vecinii îşi adunau în grabă lucrurile şi fugeau, oraşul era terorizat, în jurul atacatorilor s-au adunat şi curioşi. În tiomp ce din sediu s-au tras focuri de avertisment, focul şi fumul au accentuat starea de tensiune, din afară se trag focuri de armă, condiţii în care un om îşi pierde viaţa iar 8 sînt răniţi fără a exista certitudinea ale cui sînt acele ricoşeuri, adică ale celor din interior ori ale celor care atacă. La cererea insistentă a populaţiei, armata hotărăşte să iasă cu efective şi tehnică pentru a opri dezastrul iar nu mult după intrarea în oraş se trage cu arma de un grup necunoscut asupra comandantului unui TAB [în] care era şi şeful de stat major al unităţii, lt. col. Barbu. Dinc ererile şi apelurile telefonice primite la unitatea militară m-a impresionat în mod deosebit un fapt ieşit din comun. În faţa restaurantului „Pomul Verde” au fost aduse două cîăzi de baie în care se deversează şampania adusă din unităţile de alimentaţie publică devastate, după care se face baie în aceasta. Am considerat atunci şi ama ceeaşi credinţă şi acum că asemenea gesturi sînt străine poporului român. Dimineaţa a plecat cu trenul spre Timişoara un grup care încărcat cu bunuri rezultate din jaf, reprezentau pe cei care nu erau cunoscuţi în grupul atacatorilor. Despre cei care au atacat, a căror violenţă a depăşit orice închipuire pot fi spuse multe. Eu am să vă prezint o singură persoană: HALOIU NICOLAE multirecidivist, expulzat din Austria ca suspect a comite acte teroriste, părăsise locul de detenţie cu puţin timp înainte de evenimente şi declarase că doreşte să comită acte deosebit de violente pentru a fi recunoscut de unele organizaţii occidentale spre care se îndreaptă. Astfel, intenţiona să sustragă arme de foc cu care să ucidă mai multe persoane într-o staţie de autobuz, precum şi solicitarea unei audienţe la primul secretar al judeţului iar la plecare să dezarmeze subofiţerul care asigura paza. Acelaşi personaj va fi cel care în noaptea de 23/24 decembrie 1989 cu o armă automată deschide focul asupras Inspectoratului Ministerului de Interne Caraş Severin în al cărui dispozitiv de pază mă găseam la acea dată. Urmarea a fost starea de confuzie creată în Reşiţa şi motivul focului deschis asupra acestei unităţi două nopţi. Noi am salvat oraşul şi pe mulţi din locuitorii săi. Cineva a urmărit ca evenimentele de la Caransebeş să nu fie paşnice şi a reuşit. Într-o zi vom putea spune cine au fost. Pînă cînd mai sîntem ţinuţi în puşcărie, iar criminalii în libertate?

În revoluţia din Caransebeş, începută în 21 decembrie 1989 (cînd Ceauşescu se afla încă la putere) a murit o persoană şi au fost rănite alte 8. Pentru aceasta, şeful miliţiei Gheorghe Roşeţ şi unii subordonaţi ai săi fuseseră arestaţi. Din situaţia sa de puşcăriaş care îşi aşteaptă procesul a scris Roşeţ această scrisoare. E scrisoarea unui om disperat care normal că încearcă să se dezvinovăţească şi să strecoare o îndoială rezonabilă asupra faptului că el sau miliţienii din subordinea sa ar avea vreo vină în moartea sau rănirea respectivelor victime (toate – cetăţeni români, nici un sovietic între ei!). Sugerează că între persoanele care ar fi atacat miliţia din Caransebeş s-ar fi aflat unii din afara oraşului, dar nu zice practic nimic concret. Despre sovieticii care ar fi cerut un act pentru repararea maşinii care se accidentase, spune ca fapt concret că au părăsit oraşul – precizînd că s-au îndreptat unii spre Bucureşti şi alţii spre Haţeg. Adică, dacă lăsăm insinuările şi ne concentrăm doar pe fapte concrete, datele infirmă implicarea lor în evenimentele din Caransebeş.

Comisia Senatorială „Decembrie 1989” iniţiată de senatorul Sergiu Nicolaescu şi avînd scopuri comune cu ale revistei „Europa” – de salvare a criminalilor din decembrie 1989 (Sergiu Nicolaescu avea să propună şi o amnistie generală la sfîrşitul activităţii acelei comisii) a fost un cadru instituţional prin care să se strîngă şi să se dea un gir oficial variantei despre revoluţie răspîndită în articole disparate în reviste precum „România Mare” şi „Europa”. Iulian Vlad a povestit la comisie ce a aflat de la Roşeţ, dar nici măcar nu reiese că a primit un raport în decembrie 1989 despre acei sovietici. Cel mai probabil, Iulian Vlad a citit revista „Europa” (foarte apreciată de foştii securişti) şi a relatat apoi la Comisie ce citise. Ziarul „Adevărul”, care omite complet situaţia lui Roşeţ de inculpat pentru reprimarea revoluţiei, se face practic vinovat de minciună prin omisiune. Povestea aceasta a sovieticilor care au cerut de la miliţia română un act pentru a-şi repara maşina a mai fost reluată şi în alte părţi (de pildă, de Alex Mihai Stoenescu în „Istoria loviturilor de stat în România – vol. IV (I)), tot fără a se preciza că provine de la un inculpat aflat în închisoare sub învinuirea de a fi contribuit la deschiderea focului asupra demonstranţilor.

Mai citeşte:
– Polemica cu Sergiu Nicolaescu, legată de raportul Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ pe care o condusese
– Adresările Asociaţiei “17 Decembrie” către Comisia Senatorială “Decembrie 1989″ condusă de Valentin Gabrielescu
– Boicotarea Comisiei Senatoriale “Decembrie 1989″ de către Asociaţia “17 Decembrie”
– Vizita la Timişoara a unor membri ai Comisiei Senatoriale „Decembrie 1989” (1994)
– Emisiune TV despre revoluţia din 1989, cu Sergiu Nicolaescu nervos

• jurnalistica din România
• revoluţia română din 1989