Un nou fragment din filmul „Povestea Timişorii” realizat de Mihai Tatulici şi Virgil Tatomir şi difuzat în 1991 la TVR. Aici este vorba despre înfiinţarea Frontului Democratic Român în 20 decembrie 1989.

Vezi şi primele 17 fragmente prezentate pe acest blog:
– 15 decembrie 1989
– 16 decembrie 1989
– În jurul lui Tokes
– Dezvoltarea mişcării revoluţionare în 16 decembrie 1989
– Lupte între manifestanţi şi forţele de ordine
– Calea Lipovei şi Girocului, 17 decembrie 1989
– Groapa comună din cimitirul eroilor
– Catedrală, 17-18 decembrie 1989
– Recapitulare prima parte
– Guşă şi Stănculescu la proces
– Amintiri din arest
– Răniţi împuşcaţi în spitalul judeţean?
– Furtul cadavrelor
– Claudiu Iordache despre 18 decembrie 1989
– ELBA 19 decembrie 1989. Radu Bălan a zis: conducerea judeţului nu o mai deţin eu, rugămintea mea e să nu ieşiţi în stradă că o să vă împuşte
– Agitaţie în întreprinderi, 19-20 decembrie 1989
– Discuţii cu Dăscălescu, 20 decembrie 1989

Transcriere înregistrare:
00:00 Comentariu Mihai Tatulici: În 20 decembrie, în România, cel mai înalt punct din care politica putea fi privită chiar la scară planetară, a fost balconul Operei din Timişoara. Istoria a dovedit-o. Aici s-a creat prima formaţiune politică anticeauşistă. Şi Ceauşescu, să nu uităm, era încă la putere. Frontul Democrat, apoi Democratic Român, a fost primul pas spre democraţie. Începută în balconul Judeţenei, cu revendicări, şi concretizat la operă, decisiv.
00:36 Comentariu Virgil Tatomir: Cît timp a lipsit, toate ordinele au fost date de Elena Ceauşescu prin cei mai apropiaţi colaboratori. Asistaţi la ultima întîmpinare a dictatorului pe aeroportul Otopeni. Cîţi dintre cei prezenţi şi-or fi dat seama atunci că poate e ultima întîmpinare? În orice caz, solemnitatea afişată nu putea ascunde o anumită îngrijorare. Pentru prima dată, aici lipseşte covorul roşu, dar dictatorii se gîndeau încă la noi măsuri de represiune. Între timp, în Piaţa Operei din Timişoara, oamenii se rugau pentru izbînda revoluţiei.
01:10 Lorin Fortuna: Spre sfîrşitul rugăciunii, frămîntîndu-mă să găsesc o posibilitate de-a, de-a capta atenţia mulţimii, am văzut balconul Operei. Deci în acel moment mi-a fulgerat ideea. Nu cred că a fost un gest gîndit, cred că mai degrabă a fost o intuiţie. Imediat ce ne-am ridicat, eram în genunchi, am spus cîtorva din jurul meu: „Fraţilor, trebuie să intrăm în operă, să ne organizăm acolo şi să încercăm să rezistăm. Numai aşa vom putea realiza ceva, altminteri toate jertfele care au fost pînă acuma s-ar putea să fie degeaba şi în Timişoara să fie un al doilea Braşov, o a doua Valea Jiului, dar, cu consecinţele respective, dar dictatura să nu cadă”. Cu cîţiva oameni pe care i-am avut în jur şi care au reacţionat la această idee, ne-am dus la poarta operei, am bătut la poartă, la poarta principală. Poarta însă era închisă.
02:00 Comentariu Mihai Tatulici: S-au deschis uşile operei, s-a intrat, deşi nu era voie, ştiţi ce însemna interdicţia atunci, şi a început dificila şi curajoasa afirmare a liderilor. Leacul de frică l-au adus mulţimile Timişoarei.
02:12 Lorin Fortuna: Am început atunci să lovim cu mînile, cu picioarele, într-o adevărată criză de disperare, în operă, cerînd să se deschidă. Şi din greşeală s-a spart un geam, am spart un geam, şi atuncea opera s-a deschis. Mi-aduc aminte că era un director adjunct, directoarea operei, şi oarecum aşa speriaţi, ne implorau să nu distrugem opera. Probabil că arătam ca nişte vandali în acel moment. Mi-aduc aminte c-am asigurat-o că nu numai că n-o vom distruge, dar considerăm că a sosit momentul ca opera să joace un rol major, mai mult decît cel pe care-l juca în mod obişnuit în viaţa oraşului respectiv. Am pătruns în fugă în balcon şi acolo ne-am întîlnit cu ceilalţi care veneau de la intrarea secundară. Ulterior ne-am cunoscut şi le-am propus organizarea, formarea unui comitet de organizare, le-am epus gîndurile mele privitoare la forma de organizare, crearea unei organizaţii politice. Au fost de acord cu mine şi în acel moment, consider eu era în jur de ora douăsprezece jumătate – treisprezece, s-a format Frontul Democratic Român din Timişoara.
03:23 Alexandru Ciura: Era un moment destul de dificil pentru că efectiv nu ştiai cine este lîngă tine şi cu ce scop se găseşte acolo. Cum eram aşa de mulţi a spus cineva la un moment dat: „Domnilor, ne călcăm pe picioare, sîntem mulţi, hai să stabilim o treabă: rămîne aici cine are curajul să ia microfonul în mînă”, pentru că staţia de amplificare era instalată, „să iasă pe balcon, să spună tare cum îl cheamă, unde lucrează, cu ce se ocupă şi să încurajeze oamenii, să arate că nu mai îi este frică”. În faţa acestei hotărîri, foarte mulţi dintre cei care erau acolo au spus că au copii, au familie, au responsabilităţi. N-a fost nici o problemă, şi aceşti oameni s-au retras. Am rămas cîţiva.
04:18 Mihai Tatulici: Cam cîţi?
04:20 Alexandru Ciura: Cred că 17, domnule Tatulici, am să spun de unde ştiu şi exact cifra asta. Cei care am rămas, era un consemn, cei care rămîn să treacă dincolo de un şnur care era, se găsea acolo, un şnur cum se găsesc în sălile de expoziţii. S-a făcut o listă pe un spate de afiş rupt unde fiecare şi-a scris numele şi după care fiecare a luat microfonul şi a ieşit în faţa mulţimii să vorbească mulţimii şi să o încurajeze. Domnilor, trebuie sărecunosc că nu regret că m-am născut. Acele momente au fost formidabile. Nu cred că poate să trăiască multă lume senzaţia acelor clipe, în care după 40 şi ceva de ani de angoasă, să te descătuşezi şi să poţi să spui lumii ce simţi, în mod deschis. Domnilor, acolo ne-a murit frica!
05:25 Comentariu Mihai Tatulici: Evident, le murise frica nu numai celor din balconul operei, ci în primul rînd celor din piaţă. Fără curajul lor, curajul oamenilor de pe platformele industriale ale Timişoarei, a întregii populaţii a oraşului, liderii s-ar fi găsit greu. A venit cîte cineva aproape din fiecare întreprindere. La rîndul lor, cei din balcon, ţineau la rîndul lor legătura cu unităţile aflate în grevă şi au exercitat presiuni asupra reprezentanţilor regimului aflaţi la judeţeana de partid. În ciuda dialogului ineficient cu aceştia, a sfidării pronunţate de Dăscălescu, că nu are cu cine discuta, balconul operei din Timişoara a devenit o tot mai puternică tribună anticeauşistă. Dacă au văzut că nu pot suprima mişcarea cu gloanţe, oamenii regimului au încercat să o dizolve, aprovizionînd din plin cu alimente oraşul. Revoluţia nu era însă numai o revoluţie a foamei. Era în primul rînd a demnităţii şi a libertăţii. Aşa cum vedeţi, în această piaţă s-a născut libertatea.
06:46 Ioan Chiş: Comuniştii se pare că totuşi au folosit o metodă care a fost destul de josnică. Deci prin anumite modalităţi, s-a găsit la vremea respectivă şi pîine, şi salam, şi mîncare şi băutură, s-a găsit din belşug tot. Ei, se pare că oamenii nu voiau asta.
07:02 Mihai Tatulici: Nu mai voiau.
07:03 Ioan Chiş: Nu mai voiau în acele momente. Dorinţa lor era mult prea mare. Deci oamenii, efectiv, pentru sîngele care s-a vărsat nu puteau să mai dea înapoi. Deci a fost o solidaritate a oamenilor faţă de, faţă de cei care au murit, extraordinară.
07:20 Claudiu Iordache: O primă surpriză însă am avut acolo în balcon pentru că am constatat că exista o staţie de amplificare care ractic ne aştepta. Erau nişte indivizi care în momentul în care le-am cerut să amplifice semnalul ei imediat l-au amplificat şi s-a putut vorbi de la balcon prin amplificare. Multă vreme m-am întrebat ce-a putut să însemne asta? De-abia foarte tîrziu am aflat, am găsit răspunsul: staţia fusese pregătită pentru că s-a presupus că domnul, tovarăşul Dăscălescu ar fi putut să vorbească demonstranţilor şi din balconul operei. Dar în zilele alea am trăit mereu cu suspiciunea că această staţie ne aştepta pe noi şi că noi, pe undeva, eram atraşi într-o capcană. Ajuns în acest balcon l-am cunoscut pe Lorin Fortuna şi pe ceilalţi, într-o anumită ordine, nu a meritelor ci a întîmplării. Şi am ieşit în balcon, unde fiecare a ţinut discursul pe care a putut să-l ţină într-un astfel de moment. Îmi amintesc cîteva fraze din discursul pe care l-am ţinut eu. Le-am spus „timişoreni, numele meu este Claudiu Iordache, sînt scriitor român. Ştiu că vă este frică, şi mie mi-este frică, dar numai împreună putem să învingem o astfel de frică. Este momentul în care rămînînd aici pînă la capăt…”, şi aşa mai departe. După ce a trecut acest prim val al discursurilor din faţa balconului, erau discursuri importante pentru că imediat s-a creat un anume raport între cei de jos şi cei de sus, Lorin Fortuna a avut ideea să cheme rerezentanţi ai întreprinderilor. Au venit extrem de mulţi, care au format primul comitet de la operă. S-au creat cu ocazia asta primele echipe, noi le-am spus ulterior gărzi, care au luat sub control imediat spaţiul respectiv pentru că ne puteam teme şi de represalii, şi am căutat soluţii politice. Am căutat fără să le găsim ore întregi. La un moment dat a sosit o delegaţie de la consiliul judeţean care ne-a pretins să ne ducem acolo. Mie mi-a fost teamă ca nu cumva să fie o diversiune, la gîndul că în pragul serii ne-am desprinde de aici, unde stăteam extrem de bine, cu extrem de mulţi oameni, fideli şi hotărîţi să rămînă şi peste noapte acolo. Făcînd un marş am fi dat o şansă celor care ar fi trăit diverse şovăieli. Pînă la urmă totuşi a trebuit să ne ducem acolo pentru că ceilalţi cereau ultimativ să mergem, dîndu-ne sentimentul că nu mai pot rezista. Ne-am dus foarte tîrziu la…
09:54 Reporteriţă: V-aţi dus cu toţii din operă?
09:56 Claudiu Iordache: Ne-am dus cu toţii, aproape cu toţii.
09:57 Reporteriţă: Tot acest nou comitet?
09:59 Claudiu Iordache: Acest nou comitet şi cu aproape toată lumea. E adevărat că mergînd spre operă, foarte mulţi plecau spre casă. Şi e omeneşte asta, că s-a întîmplat astfel. Acolo am intrat în consiliul judeţean, era întunecat. N-am găsit pe nimeni. Lorin Fortuna a spus ceva din balconul consiliului judeţean, iar la întoarcere ne-au întîmpinat 2 persoane.
10:21 Reporteriţă: Deci acolo n-aţi stat de vorbă cu nimeni?
10:23 Claudiu Iordache: Nu. Noi nu i-am mai găsit pe colegii noştrii.
10:24 Reporteriţă: Aha, da.
10:27 Claudiu Iordache: Ne-a întîmpinat domnul…
10:30 Reporteriţă: La întoarcerea la operă?
10:31 Claudiu Iordache: Nu la întoarcere, la ieşirea din balcon. Ne-a întîmpinat într-o sală de conferinţe domnul Pacoste şi domnul Bălan, ambii foşti prim secretari, domnul Bălan proaspăt renumit în funcţia de prim-secretar al consiliului judeţean. Am intrat într-o discuţie cu ei. Am descris această discuţie într-un text pe care l-am publicat în Magazin Expres. Cert este că ei doreau să negocieze cu noi ceva anume. Lorin Fortuna a fost foarte net, şi în pofida faptului că astăzi nu i se recunosc nişte drepturi, nu merite, el le-a avut. El le-a spus acestor oameni, foarte curajos: „Aţi venit să ne anunţaţi demisia lui Ceauşescu?”. Au fost (neînţelegibil) amîndoi. Da’ de unde. Ei erau socialişti vechi şi aşa mai departe. „Atunci nu am ce discuta cu voi”. Fortuna i-a părăsit, eu a rămas totuşi să văd ce doreau. Pacoste m-a acuzat imediat că noi am pus la cale aruncarea în aer a unor uzine importante din oraş, a Solventului inclusiv. Nici nu ştiam de treaba asta. Şi ne-a pretins să evacuăm consiliul judeţean. I-am cerut în contrapartidă să elibereze toţi deţinuţii, ştiam că fuseseră foarte mulţi arestaţi, să ne dea lista celor împuşcaţi şi lista celor responsabili. Mi-a răspuns „pot să accept primele două solicitări”. Am fost foarte bucuroşi, mie mi se părea important şi atît. Aveam să aflu ulterior că în tratativele cu consiliul format la consiliul judeţean, ei cedaseră aceste puncte. Deci ne făceau o ofertă promisă deja. Am stat acolo pînă au apărut primii arestaţi din închisorile Timişoarei. Erau tineri bătuţi crunt, sprijiniţi pe braţe. I-am ajutat să vină la balcon şi să le vorbească celor de jos. Ceva mai tîrziu s-a us problema ce, cum putem continua astfel de acţiune?

(va urma)

• revoluţia română din 1989