Să privim încă odată realitățile geopolitice din perspectiva acordului de la Geneva, semnat între SUA, Uniunea Europeană, Rusia şi Ucraina. Există un tabloul global – unde marile puteri îşi croiesc frontierele sferelor de influenţă, iar participarea micilor actori este exclusă. Al fi o pură naivitate şi dovadă de infantilism să credem că la nivelurile cele mai înalte, factorii de luare a deciziilor iau în consideraţie interesele vasalilor. Aici prea puţin contează ce orientare are politica externă a Kievului sau Chişinăului, cât de mult îşi doresc ei să adere la UE sau NATO.

Aici paralel trebuie să ne amintim de memorandumul de la Budapesta semnat în 1994, prin care Ucraina renunţă la armele nucleare, în schimbul garantării securităţii din partea SUA şi Marii Britanii. E firesc să ne întrebăm – dacă Washingtonul şi Londra nu-şi respectă obligaţiile asumate la Budapesta, ce garanţii pot avea acum actualii membri NATO (cum ar fi România) că puterile sale protectoare vor respecta prevederile tratatului nord-atlantic în eventualitatea unui conflict? UE nu poate garanta nici atât, pentru că nu există în calitate de subiect al geopoliticii (spre deosebire de Germania, spre exemplu).

Documentul final de la Geneva demonstrează încă odată în plus că interesele statelor mici şi mijlocii nu pot exista decât pe agenda naţională ale acestor state. Conflictul Kievului cu Moscova nu poate fi aplanat decât printr-un joc diplomatic foarte abil al ucrainenilor şi o politică  intransigentă pe plan intern, care să reiasă exclusiv din interesele naţionale ale Ucrainei.

Este o iluzie faptul că problemele statului ucrainean vin din lipsa unui vector unic în politica externă. Dimpotrivă, orientarea multivectorială a fost cea care a garantat o dezvoltare durabilă, stabilitatea şi echilibrul intern şi unitatea internă a statului. Trebuie să înţelegem că „şezutul în două bărci” nu este rezultatul incapacităţii elitelor naţionale din Ucraina sau Republica Moldova de a se decide în privinţa vectorului extern, ci este un rezultat al poziţionării acestor state „pe linia de frontieră”, între marile puteri. Din momentul în care aceste state nu pot schimba frontierele geopolitice prin propria lor voință, unica lor cale constă în adoptarea unei politici echilibrate. În caz contrar, riscă să devină victimele unor războaie generate de suspiciuni şi neîncredere dinte „cei mai mari”, care nu se termină cu nimic bun. Cu cât Kievul va insista dintr-o pură naivitate să se mişte spre Vest, cu atât Occidentul va încerca să despăgubească Rusia, pentru a menţine un echilibru. Exemplu cu cedarea tacită a peninsulei Crimeea este cât nu se poate mai relevant. Aici valoarea acordului de la Geneva din 2014 este echivalentă cu valoarea memorandumului de la Budapesta din 1994 – nulă.

Occidentul nu trădează niciodată, el doar îşi vede de propriile sale interese.