Şi iată c’am venit, de foarte de departe,
tot neamul meu se stinse, vlăstarele sunt moarte.
Am moştenit conacul cel vechi, argintăria,
şi stema casei noastre: veşnicia.
La praznicul Enigmei, când vişinii serbează
o oră anumită, m’am hotărât să intru,
sperând să fii acolo, la ora ceea, trează,
ţinând acelaşi sfeşnic în mână, ca un schiptru.
Făcui deci invocarea şi semnele cerute,
aprinsei în căţuie trei feluri de tămâie,
intrai pe uşa strâmtă cât am putut de iute,
cum e plăcut la duhuri, cum îţi plăcea şi ţie.
Mi se păru ciudat că tu la ora ceea
să nu fii încă trează; mă apropiai de patul
de nuc în care cândva ai fost femeia
cu trup de flori de vişin, iar eu am fost bărbatul…
Mă apropiai cu totul, uitând legile mele
şi orb întinsei mâna şi căutai fierbinte
aceea ce pierdusem; în albele dantele
zăcea o grămăjoară de albe oseminte.
Înţepenii de spaimă şi pricepui greşeala…
…Crengi mari de vişin dalbe prin gratii pătrunsese
şi la lumina lunii subţire ca beteala
văzui: eram trecut de veacuri pe lista de decese…
Privii în jur – covorul e năpădit de ierbi,
în vaza cristalină în care’ţi puneam frezii –
şirag de perle negre, un ghemotoc de şerpi;
prin vechi păienjenişuri, bezmetici, huhurezii.
Pe masa de parfumuri, printre oglinzi şi spelci –
moluşte lipicioase, limacşi molâi şi melci.
Şi craniul celui care am fost, e pe noptieră,
îl ţii probabil noaptea în chip de scrumieră.
*
Citiţi traducerea in franceză =
poezie românească 