Citiți articolul complet aici:

https://extraordinarypeople.info/2018/06/14/scufita-rosie-la-teatrul-tandarica/

Veronica ANGHELESCU

 

 

 

Parafrazând titlul unei cărți de Vasile Iliuț, de altfel subțire și nesatisfăcătoare în cercetarea științifică, ne putem face o idee despre repertoriul concertului susținut de Filarmonica Transilvania în 8 iunie.

Muzicienii l-au avut la pupitru pe Cristian Mandeal, dirijor axat preponderent pe muzica secolului XIX și pe cea din prima jumătate a secolului XX, acordându-le o atenție deosebită compozitorilor români pentru care a și susținut prime audiții absolute. Dintre toți aceștia, activitatea consacrată promovării muzicii lui George Enescu – luând parte și la realizarea filmului documentar turnat de TVR despre compozitorul botoșănean -, în țară și în străinătate, este cea mai vizibilă. Nu s-a abătut de la traseu nici în pregătirea evenimentului de ieri, care a debutat cu o creație recentă (2016) semnată Cornel Țăranu. Lucrare avangardistă cu propriile culminații, contraste și sintaxe, aceasta este întretăiată de fragmente de fugă pre-compuse, ceea ce i-a adus și numele – Bachiana. Secțiunile baroce sunt la rândul lor prelucrate aducând uneori cu muzica neoclasică ori galantă/preromantică prin prisma interpretării, în special prin tempo-urile abordate. O alegere inspirată pentru deschiderea unui vocal-simfonic, compoziția a fost înțeleasă de dirijori și instrumentiști, redată minuțios și cu bucurie. Or, atitudinea aceasta nu e una generalizată, întrucât mulți muzicieni de orchestră sunt reticenți față de lucrările contemporane, studiindu-le mai curând din obligație. Nu a fost și cazul Bachianei, pe care de altfel și publicul a primit-o foarte bine. Compozitorul a fost și el gratulat la final cu aplauze.

Cântecele calfei drumețe (Lieder eines fahrenden Gesellen), Gustav Mahler, au continuat  concertul. Cu Florin Estefan în rol de solist, publicul l-a însoțit pe tânărul decepționat în dragoste, din pricina iubitei care se căsătorește cu altul. Prin subiect și redare componistică, evocă Winterreise de  Franz Schubert, pe ale cărui mijloace de expresie și culori Mahler le-a asimilat. Baritonul a început bine, însă a pierdut contactul cu sala pe parcurs. Nici comunicarea cu dirijorul n-a fost cea mai fericită, în partea a treia generându-se asincronii între solist și orchestră. După culminația chinuită din acut, atenția în sală a scăzut considerabil, iar plictisul s-a râspândit într-un ritm accelerat. Unii abia așteptau să se încheie, în vreme ce câțiva preferau ecranele telefoanelor.

Precedat de o scurtă pauză, a venit timpul simfoniei. Compusă în paralel cu Suita a II-a, Simfonia a II-a de Enescu reprezintă un cumul dens de tendințe și tehnici: o temă energică și una lirică, doinită – unde prim-flautistul s-a descurcat excelent în redarea caracterului pastoral – în prima parte, sugestii deopotrivă post-romantice și impreioniste în partea a doua, precum și sinteza realizată în ultima mișcare, aducătoare de noi conținuturi. Toate aceste elemente fascinează auditorii, deși muzica în sine e dificil de urmărit din pricina masivității. Alături de flaut și clarinet, cornii au fost la înălțime, întregind imaginea sonoră. M-am bucurat să văd – și ascult – orchestra omogenă, unificată în suflu și efort, în special în sardonica parte a treia, cu trimiterile războinice asemănătoare celor care l-au consacrat pe Șostakovici. Seriozității lor din timpul concertului i-au urmat aplauzele insuficiente – pentru că sala a fost pe jumătate goală, mai mare trecere au Rapsodiile române decât Simfonia a II-a – ale spectatorilor. După ce i-a ridicat pe șefii de partidă în timpul aplauzelor, Mandeal a închis partitura și a ținut-o deasupra capului, sugerând că meritul e în primul rând al lui Enescu.

Afară, în fața Filarmonicii, o doamnă îi spune prietenei sale: Te mai doare capul după asemenea muzică?

Diana SĂSĂRMAN 

O pisică împotriva melancoliei de Valentin Petculescu

(O povestire despre Poezie)

 

Când Valentin Petculescu mi-a dăruit ultima sa carte de poezie și am început s-o citesc, am știut imediat că voi scrie despre ea, dintr-o necesitate lăuntrică; simt nevoia să scriu despre majoritatea lucrurilor și experiențelor ce-mi însemnează, într-un fel sau altul sufletul. Nu scriu pentru că Valentin Petculescu îmi este unul dintre cei mai dragi prieteni și pentru că sunt, de mulți ani, un admirator sincer și entuziast al creațiilor sale – fie ele muzicale, literare sau, mai nou, plastice (pictează minunat!). Nu acesta este motivul. În fapt, motivul pentru care scriu aceste lucruri este acela că Pisica împotriva melancoliei (titlul volumului de poezii) este o carte ce m-a făcut să mă opresc, pentru o clipă, în iureșul vieții, să ascult, să meditez, să mă gândesc la cât de puțin timp avem, la cât de bogate sunt clipele ce se scurg și la cât de mult am vrea să le păstrăm. Eu scriu povestiri pentru a-mi așeza mai bine în inimă amintirile; Valentin le îmbracă în haina mai nobilă și mai plină de grație a poeziei.

Aceasta este, în fapt, tot o povestire: vă povestesc – nu cartea, căci cum s-ar putea povesti o carte de poezii? – ci experiența mea, citind-o. Cred că cel mai greu se scrie despre poezie. În afara cazurilor în care inautenticul este ușor perceptibil – și deci, nu merită nici să citești, nici să scrii despre, a citi și a realiza analiza unui volum de poeme este un act de contemplație în sine, pentru că poezia nu exprimă, ci creează frumusețea și miraculosul, elevația și ascensiunea (chiar și atunci când se fixează în estetica urâtului). Ca în orice act de contemplație, mai întâi privești, asculți, și lași tăcerea să se aștearnă, căci nu e nimic de spus. Poezia este un portal, un medium, o ușă către ceva ce poate fi doar intuit, presimțit, în treacăt; miezul poeziei este inefabil și esențial; acel miez – starea ce a generat-o, imaginea din spatele cuvintelor – poate fi perceput de cititor – și am încercat și eu, la fiecare pas – dar nu ca prezență, ci, cred, doar ca absență.

Citiți textul complet:

https://extraordinarypeople.info/2018/05/13/o-pisica-impotriva-melancoliei-de-valentin-petculescu/

Veronica Anghelescu

 

Vestea plecării lui Nicolae Teodoreanu dintre noi m-a străfulgerat. Am fost atât de surprinsă, de îndurerată și de șocată de această pierdere neașteptată, încât – vreme de multe săptămâni – nu am putut scrie un rând – și s-ar fi cuvenit, căci mi-a fost mentor, apropiat colaborator și drag prieten.

Prea mulți oameni buni s-au stins în ultimul timp – și înainte de vreme. E drept, cum se spune, că oricine poate pleca în orice clipă; totuși, este în firea lucrurilor să simțim revoltă și durere. “Tu știi c-așa e dat; tot ce trăiește va muri, trecând prin viață în vecie,” spunea Shakespeare; dar vremea sa nu era acum.

Citiți articolul complet aici:

https://extraordinarypeople.info/2018/04/28/o-povestire-la-plecarea-lui-nicolae-teodoreanu/

Veronica Anghelescu

 

 

Este foarte greu să scrii In Memoriam, mai ales despre ființele ce ne sunt dragi, care ne-au însemnat sufletul, care ne-au determinat, într-un fel sau altul, devenirea. Pe 26 octombrie 2017, primeam vestea că Liviu Dănceanu plecase fulgerător dintre noi. Primul meu impuls, după ce am văzut un status pe Facebook ce anunța RIP Liviu Dănceanu, a fost să sun doi-trei prieteni și să mă asigur că e o glumă; nu putea fi adevărat. Și totuși… așa era. Dar abia vorbisem! Mereu ne spunem asta. Abia l-am văzut pe acest om, abia am vorbit azi de dimineață, cum se poate ca până seara să nu mai fie – și totuși, așa se întâmplă – așa plecăm cu toții, într-o clipă. Și atunci mi-am spus că trebuie să scriu – nu pentru că memoria sa are nevoie de cuvintele mele, pentru că un astfel de om rămâne înscris în conștiința familiei noastre culturale – ci pentru că eu am nevoie să-mi fixez amintirile și să le împărtășesc cu cei care, la rândul lor, l-au iubit.

Citiți articolul complet:

https://extraordinarypeople.info/2017/11/29/liviu-danceanu-in-loc-de-in-memoriam-o-povestire/

Veronica Anghelescu